Şi am intrat în birou. Locul părea îngrijit. M-a întâmpinat o femeie tânără, bine îmbrăcată, zâmbitoare. Mi-a oferit un fotoliu. Voia să afle câte ceva: nume, data naşterii, domiciliu… M-a întrebat dacă sufăr de claustrofobie. Am băut un ceai. La sfârşit, a zis că va trebui să merg într-o nouă vizită; m-a condus la o a doua uşă. Atunci am realizat că avea surâs de pelican. Am încercat să-i spun că se făcuse târziu, că plănuiam să ajung în altă parte, apoi acasă. La mine, la mine acasă, unde mă aşteptau cuierul din hol, bucătăria, nişte haine pe care le purtasem dimineaţă. Plus că… Era în continuare amabilă, deschizându-mi: va trebui. Am văzut o clipă, în minte, scrumiera pe care o spălasem puţin mai devreme, lăsată pe marginea chiuvetei. Faţa de pelican mă fixa. Încă un pas. Era o femelă neagră. Am ştiut că aripa, că surâsul, că pocnitura clanţei nu mai puteau fi urmate – aici – de vreun sunet recognoscibil. Am coborât pe scară, pipăind zidul.

Anunțuri