Urmuz, Werther, Iuda: Congresul Marii Şanse. Blestem etern – să râdem! Presupunând că ştim ce înseamnă un copil răstignit, patriotismul înfipt în singurătatea unui tanc peste picioare, un tub în gât! Un Paradis al profesionalismului făcut (şi nu născut!), emoţia de curvă peste cuvinte, inevitabila Trăire a Vidului, un cretinism deprins. Persoana! Sau Imnul Imposturii! Nici Moartea nu ne mai apropie, nici lama, nici mutra ta târâtă în zoaiele de zâmbet fals! Aştept la capătul demenţei noastre – să-ţi meriţi şi tu golul! Şi, între timp, fii mică, inutilă, distrează-te în balta imbecililor. Nu mă grăbesc, însă aş fi trist – mă crezi? – dacă mi s-ar spune adevărul despre tine.

            Mă crezi că nu l-aş accepta?

            Rămâi un mit, rămâi ce eşti, te rog, ridică-te şi umblă! Habar nu ai ce zic, Nimicul te-a mâncat, asumi deja o lipsă: de tine.

            Hwhoolah ependria loh dakloh fokloh!

            Fii sigură, ne vedem, Urmuz, Iuda şi Werther ne fierb cuvintele alături!

Anunțuri