Lăsase punga pe jos, într-o băltoacă. S-a sprijinit de gard şi i-a căzut pălăria. Îl ştiam de când mă mutasem aici, dar nu-l salutasem niciodată. Mi se părea doar o altă nulitate – ca preşedintele, administratorul sau femeia-hipopotam, care înjura la parter. L-am prins când să se năruie ca punga. Se uita fix la un tei chel, îngheţat, luminat galben de un felinar. Zâmbea. Mi-a spus: “N-o mai urî… Mergi către casă…”. Nu ştiu cine l-o fi găsit, mult mai târziu.

Anunțuri