Exişti aşa, de una singură, de parcă eu n-aş fi. Asta e paranoia! Respiri de parcă ai avea plămâni fără mine, de parcă te-ai gândi la ceva când mă nărui în somn. Ori ai visa fără să fiu. Eşti nebună! Ţi se pare că ai o lume a ta, că te mai ştie cineva cât nu ştiu eu că te mai ştie, că în oglinda singurătăţii noastre s-ar petrece o imagine plauzibilă în absenţa unei priviri care te inventează. N-am pomenit – sincer – atâta naivitate. Cum altfel crezi că ţi-aş fi adorat până şi umbra, măi? Că ai fi existat…

Anunțuri