Puteai să fii ca o petală de nu ştiu ce, frumoasă ca un vis, ca primăvara, ca (mai specific) luna mai, ca lacrima sau curcubeul, ca o zeiţă, nimfă, zână, halucinaţie, drac fardat, rimă sau peisaj de gheaţă, de foc, de zori de zi, de miez de noapte sau de mină de aur, diamant ori smoală, şarpe sau phoenix, plină ca mâna Destinului sau goală ca seara de noiembrie, ca singurătatea, ca diferite alte metafore la fel de goale, tentantă ca sălbăticia, ca vinul, ca o fecioară, curvă, stea, să fii ca laptele (cu spuma lui aproape inevitabilă atunci când e vorba să găsim o comparaţie decrepită pentru puritate), ca serafimii, ca mama Grahilor (i.e., Cornelia), ca Valea Plângerii, Elena, Circe, Cosânzeana, treaba ta, puteai să fii orice, oricum – n-ar fi contat. Însă că eşti ca un cuartet de Beethoven, asta…

Anunțuri