Întrecere – cu aripi de liliac pe dinlăuntru. Care mănâncă din mine ca să n-ajung – ori să ajung – la tine. Eu – ca s-ajung; ele – să nu. Cu îngerii de beznă, cu timpul şi cu cioburi de mâini – cât mi-au rămas din noi. Şi las în urmă glezne, coate, gene, aburi, clavicule şi pleoape, şi trag de drum să nu mă-nchei, să nu mă uite până mi se duce umbra smulsă pe-asfalt. O şoaptă numai să-ţi atingă pasul, atât, o şoaptă să te mângâie fără măcar să ştii…

Anunțuri