E bine – sau poate că, într-un fel, numai liniştitor – că toată lumea (sau aproape toată) mă suspectează de ceva între paranoia şi eroism. De paranoia – fiindcă îmi doresc a fi recunoscut, prin ceea ce scriu, pentru meritele mele ascunse. De eroism – fiindcă, deşi (paranoic) văd că meritele ascunse nu-mi sunt recunoscute, îmi dedic vremea scrisului, activitate prin excelenţă orientată către ceilalţi.

            Nu sunt nici paranoic, nici erou. Sunt un amărât care îşi macină 350 de nopţi pe an, plus ficatul, nervii şi cunoştinţele de limba română – doar pentru ca tu să-l bagi în seamă.

            E drept că, uneori, îmi iese câte ceva suportabil. Nu că m-aş compara cu Eminescu, dar anumite poeme publicate în “Comoara Hestugmiţilor” sunt onorabile. Şi? Îmi foloseşte? La ce? Tu, oricum, nu răspunzi. Nu ştiu care ţi-e motivul. Pesemne vreo influenţă nefastă. E plin de spirite răuvoitoare. Asta ca să fiu politicos.

            Mi se întâmplă ca vreo domnişoară (foarte frumoasă) cu plete negre să aibă eronata impresie că unele dintre micile mele creaţii literare i se adresează. Atunci, cu sinceritate, regret, însă nu atât pentru inocenta victimă a jocurilor de cuvinte, cât pentru enorma risipă de talent şi pentru enorma Nedreptate ce mi se face. De către TINE, care, deoarece ai căzut pradă mâncătorilor de căcat juraţi a mă distruge, te faci că nu observi cât sufăr. Nu spun că aş fi un Dante al noii literaturi, însă de multe ori evidenţa şi autenticitatea sentimentului nu lasă loc de îndoială. Iar expresia, în aceste cazuri, este (fără falsă modestie) sublimă. Şi mai deschid o sticlă, dându-mi seama că nu pot ocoli atare sacrificiu.

            Sunt foarte singur. În fond, nici nu e greu de înţeles că, în asemenea condiţii de reală tristeţe, reuşesc un rând acceptabil, o metaforă nimerită. Sigur, până la Homer este încă de lucru puţin, dar nu văd în aceasta o raţiune suficientă pentru ca tu să cedezi MONŞTRILOR care mă urăsc – probabil că din simplă invidie. Ce vrei, n-aveam cum să-l depăşesc pe acel orb imaginar care ne-a lăsat Iliada: sunt încă prea tânăr: mai aşteaptă!

            E ORIBIL! Chiar nu pricep! Tu mă iubeşti numai pe mine (şi n-am de ce să te condamn: ai avut mereu gusturi excepţionale), iar eu, dacă nu am ajuns încă să fiu Dumnezeul absolut al literaturii universale, nu sunt nici chiar o nulitate care să nu se poată compara cu El sub nici un aspect. Şi totuşi nu mă bagi în seamă, lăsându-i pe toţi viermii Conjuraţiei Universale să mă ucidă lent prin tine, împiedicându-te să accepţi REALITATEA, orbindu-te prin tehnici despre care nu pot vorbi aici, unde este limpede că suntem monitorizaţi.

            EU sunt paranoicul?! Mi se pare incredibil! Eu sunt un erou al CULTURII, un GENIU, să-ţi fie clar! Am venit aici pentru mântuirea ta, bagă-mă dracului în seamă, ce ai?!, eşti proastă?!…

            P.S.:

            În genere, nu-mi plac tâmpeniile adolescentine, dar sunt constrâns – de Legile Moralei şi ale Esteticii – să admit că am găsit unele pasaje (mai vechi) aproape comparabile cu textele mele despre tine. Pasaje muzicale. Din Beethoven.

Anunțuri