Aflu de la televizor (nu am încă abilitatea şi deja nu mai am ochii destul de buni ca să citesc noutăţile pe Internet. Este şi motivul pentru care public întotdeauna texte scurte, în genere concepute pe hârtie şi apoi copiate în Word, cu litere de 12 şi cu imaginea paginii fixată la 120%), aflu de la televizor, spuneam, că a murit nu ştiu ce pastor american, profet, clarvăzător ce a prezis vreo 6 din cele mai recente 8 sfârşituri de lume. Fireşte, prima uimire, dat fiind că omul, nu foarte bătrân (cam 65 de ani, parcă), a decedat în urma unui accident rutier, a fost că aptitudinea de a cunoaşte ora exactă a morţii tuturor nu o implică pe aceea de a cunoaşte ora exactă a morţii fiecăruia. Se pare că străvechea problemă dialectică a raportului dintre parte şi întreg îşi menţine actualitatea.

Însă altceva m-a pus pe gânduri. Să zicem că nu Platon, Aristotel şi lunga serie a descendenţilor acestora de prin Evul Mediu, ci mai curând Pascal. Dacă, de pildă, mâine mi-ar bate la uşă un vlăjgan de aproximativ 20 de ani şi mi s-ar adresa numindu-mă cu delicateţe “Tati”, eventual împrospătându-mi deficitara memorie cu ajutorul unei fotografii în care aş identifica – nu imediat – figura unei foste colege de facultate (i.e., “Mami”), probabil că n-ar fi o catastrofă. Este adevărat că ar putea să apară anumite curiozităţi, ba chiar şi obiecţii dinspre familie, s-ar putea formula unele promisiuni despărţite prin virgulă de un calificativ ori altul (cum ar fi: “Plec de acasă, nenorocitule!”), dar nimeni, tout compte fait, n-ar percepe situaţia ca pe una literalmente apocaliptică. În fond, n-aş fi nici primul, nici ultimul. Or, tocmai în atare vecinătate (subînţeleasă din cuvintele “nici primul, nici ulimul”) cred că rezidă esenţa chestiunii.

Să vedem ce ar fi dacă, invers, aş publica un text – fie şi unul foarte prost – însoţit, jos, de “semnătura”:

Sebastian Grama

Chenarul este important. În ciuda faptului că nici într-un astfel de caz n-aş fi nici primul, nici ultimul, câţiva dintre cititorii mei ar încerca un sentiment mai mult sau mai puţin pigmentat de o nuanţă apocaliptică. (Alţii vor da o petrecere ad hoc). De ce? Fiindcă – presupun – finalul fiecăruia cuprinde ceva din finalul tuturor, pe când finalul tuturor nu cuprinde nimic din finalul fiecăruia. În vorba “toţi” rezonează mereu – cu satisfacţie – pronumele: “Voi toţi”. Ori – cel puţin – cumva mai sociabil – conjuncţia şi pronumele: “Şi voi toţi”. Am cunoscut oameni bătrâni care n-au surzit, ci lumea a devenit silenţioasă. Şi n-au suferit de cataractă, ci obiectele s-au împăienjenit. Regele Bérenger I al lui Eugen Ionescu furnizează o potrivită ilustrare. La fel şi vecina mea de la etajul doi, care, în timp ce punea murături pentru iarnă, aducea irefutabile argumente în sprijinul tezei că până pe 1 decembrie se termină totul şi ne ia Dumnezeu.

Când îţi apare un fiu natural după două decenii, poţi divorţa, poţi da faliment, la o adică poţi face infarct, însă lucrurile nu au nimic înspăimântător: lumea va continua. Când, însă, medicul îţi dă vestea bună că n-ai luat gripă, ci că tusea ta enervantă se datorează unui cancer pulmonar, atunci, din solidaritate, Universul acceptă să stingă lumina.

Tot de la televizor, am aflat că nu ştiu ce mega-vulcan ameninţă a erupe atât de violent şi de masiv, încât să compromită ireversibil atmosfera terestră şi clima, ceea ce ar duce la dispariţia vieţii. Peste vreo 4 milioane de ani. Revenind la Pascal, mă gândesc la toţi fiii mei naturali care mă pândesc din dosul uşii. M-aş bucura să am certitudinea că voi fi bine reprezentat (în contumacie) pentru generaţiile viitoare. Dar până când? În cele din urmă, nici 4 milioane de ani nu înseamnă eternitatea. Cât despre mine, iată, vârsta începe să conteze: uit. Am uitat cine spunea că, dacă ne imaginăm o bilă de fier mare cât Universul şi o muscă lovindu-se de ea la fiecare un milion de ani, trebuie să admitem că, în momentul în care bila va dispărea sub eroziunea loviturilor de muscă, eternitatea încă nu va fi început. La naiba, trăim tare provizoriu.

Anunțuri