Foarte frumos dacă v-o mai amintiţi pe Claudette Colbert. O artistă plină de farmec, o femeie senzaţională. Aţi deosebi-o fără dificultăţi, într-o fotografie fără legendă, de puţin mai tânăra Dolores del Rio? Poate că numele ar fi de ajutor, poate că originea – franceză, respectiv mexicană – le-ar trăda. Nu s-a împlinit încă nici măcar un secol de când au înnebunit lumea dezvăluindu-şi formele pe pânza cinematografului. Ar fi splendid ca nepoţii noştri să şi le aducă aminte (fireşte, mediat). Este plauzibil ca astăzi, undeva în lume, să mai trăiască oameni care le-au cunoscut personal. Este însă foarte puţin plauzibil ca astăzi, undeva în lume, să mai trăiască oameni care să le fi cunoscut personal pe Elena din Troia sau pe Afrodita. Cu atât mai ciudat pare, atunci, că sunt atât de rari cei care pot spune că doamna din imagine nu este sora străbunicii mele, ci mai degrabă Claudette Colbert, şi că sunt atât de mulţi cei care, văzând o imagine cu o damă goală care iese dintr-o scoică plutind pe spuma valurilor, afirmă cu precizie că este Afrodita. Mai mult: dacă îi vom lega vărului Marian (de la scara 2) nişte aripi la sandale şi dacă îi vom face o poză, vom constata că, în afară de tanti Mariana (mă-sa), de administrator şi de băieţii de la şcoala de vizavi, toată lumea va declara că în poză îl vede pe Hermes. Trebuie numaidecât spus că Marian nu seamănă cu Dolores del Rio. Ne înşelăm? A fost până şi Descartes neatent afirmând că despre lucrurile tangibile şi vizibile credem că sunt cele pe care le concepem cel mai distinct? Poate că nu, dar mai curând credem a crede, fiindcă imaginea lui Hermes ne este mult mai limpede în minte decât a vărului Marian. Ori Dănuţ?…

Anunțuri