Mă gândeam să-ţi trimit un mesaj. L-am început de vreo 20 de ori – l-am şters de fiecare dată. Aşa cum se întâmplă mereu, oscilam între o mărturisire (încă una) definitivă, o dare de seamă, un compliment, o rugăminte, un exces (inclusiv de moderaţie), un vis, o enumerare, o metaforă. În disperare de cauză, eram gata să renunţ. Am renunţat, însă doar la mesaj în forma lui privată. Pe lângă o mulţime de plăceri fizice (gripă, sinuzită, criză de periartrită scapulohumerală făcându-mă să par, când scriu, ceva între un melc şi un paragraf dintr-un cangur – din pricina braţului stâng foarte scurt), mă laud a fi posesorul unei cantităţi de oboseală apte a slei un continent şi a-i determina scufundarea în Ocean sau anestezia ireversibilă. Şi totuşi. Am îndrăznit una sau două mişcări. Nu de braţ (iau paharul din stânga întorcându-mă cu totul, astfel încât să-l aduc în bătaia mâinii drepte, iar tastele “Tab”, “1”, “Q”, “A”, “Z” le ating simulând balansul unui devot în extaz), ci de Beethoven. Am păstrat un sms al tău, în care îmi spuneai că respiri, citeşti, respiri şi asculţi a V-a. Eu, respirând greu, am ascultat ceva de printr-a IX-a, cu Furtwängler la pupitru. Dacă vrei, îţi trimit înregistrarea. Ce are formidabil este că, la un moment dat, se aude cineva tuşind. Am avut astfel imaginea celei mai comode nemuriri. Acel individ (era o tuse bărbătească) şi-a rezervat imperisabilitatea cu ajutorul unui virus. Eu, pe lumea asta, am să te mai iubesc un an, doi, trei, cincizeci, după care – gata. În caz că “dopo morte si ama, ed io ti amerò” (“e piuttosto con te in Inferno che senza te in Paradiso”), vorba cuiva; e O.K. Dar dacă nu – atunci o simplă tuse mă va lăsa în urmă, ascuns prin amintiri din ce în ce mai vagi. Este motivul pentru care ţi-am scris aceste rânduri: peste 10 milenii, tusea din mijlocul demenţialului Furtwängler din mijlocul demenţialului Beethoven să-ţi mai şoptească: “Te-a iubit enorm, te-a iubit enorm, te-a iubit enorm….”. Dincolo de asta, viermii şi haosul: mă doare-n cot. Mă rog, în umăr.

Anunțuri