L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă
?”.

Să ne oprim aici. Poemul începe cu litera “L”. Pentru latini, aceasta însemna “50”. Or, cea dintâi propoziţie a poemului se întinde pe lungimea a două versuri, ceea ce ne sugerează înmulţirea lui 50 cu 2, având ca rezultat numărul cu magică rezonanţă 100. Revenind la 2, la diadă, suntem aproape siliţi a ne gândi la echilibru, la dedublarea aceluiaşi, configurând starea-la-mijloc – între ceea-ce-este şi ceea-ce-nu-este. Transpunând această specifică situare în cazul numărului 100, obţinem “fifty-fifty”, care, în limba engleză, adică în echivalentul contemporan al vechii limbi latine, are atâta importanţă. Apoi, starea-la-mijloc şi limba latină trimit la un alt sens uitat al literei “L”, care pentru învăţaţi înseamnă şi “Libra”, , semnul Balanţei. Între cele două jumătăţi ale numărului 100 (i.e., 50+50), echilibrul este perfect. Însă echilibru înseamnă deopotrivă o tensiune – precum în cazul balanţei, care stă nemişcată la mijloc doar atunci când este folosită pentru a cântări două greutăţi riguros egale – , iar tensiunea dintre două apăsări de semn contrar înseamnă sfâşiere. Nu trebuie să mai precizăm că rezultatul sfâşierii metafizice vizate aici este zdrenţuirea, care, la rândul său, are drept rezultat o zdreanţă.

(Va urma).

Anunțuri