Ajunsesem greu. Aveam de străbătut un metru până la uşă, apoi încă trei până să mă odihnesc puţin pe taburet. Îmi lăsasem acolo un ziar vechi. Până la ceaiul de pe aragaz mai erau încă doi metri. Numai bine, câteva minute privind afară (de pe taburet se vede fereastra, peretele masiv al curţii cu bucătării – gălbui), câteva minute fără cer, cu fulgii de zăpadă lingând burlanele. Atunci am observat crăpătura. Lângă uşa cămării, pe stânga, mai jos. Pe rafturi ţin ceva mălai, făină, zahăr, nişte cutii şi un plic de scorţişoară. Mai încoace, peretele se desfăcea către un fel de a doua cămară. Se găseau înăuntru părinţii mei, o bancă troienită în parc, tata înlăturând nămeţii, eu însumi aşteptând o emisiune sau o revistă, poate o fată. Mă bătusem (ori tocmai urma să mă bat). Aşa că nu există motive raţionale să nu ajung până la ceai. Când începuse crăpătura să se închidă, mi s-a părut că aşteptam să aibă cineva un copil. Tu cine eşti, domnişoară? De fapt, nu prea contează: uite, aş vrea să-mi dai şi mie, te rog, ibricul. Aşa e de când am aflat soluţia: rămân aici, tavanul e suficient, iar domnişoara îmi aduce zi de zi ceaiul. Îmi spune “Tati”. Eu am  răgazul de a mă gândi la tocul uşii de la cămară, unde am crescut, acum sunt o forţă a naturii şi uneori ajut să se elibereze naibii acea bancă. Şi ne vom întâlni acolo. Tu şi cu mine. Cum te cheamă?

Anunțuri