Este o zi de primăvară. Mă rog, o noapte. Sunt oameni pe aici. Lumini şi bere şi  promisiuni. Şi planuri. Multe mărturisiri, pahare, fuste un pic ridicate la dans, eventual o ţigară, nenumărate convingeri. Speranţă (evident), o voce metaforică, două sau trei amintiri, suntem persoane, desigur, nu indivizi, comuniunea sau comunicarea sau cuminecarea contează. Ori (evident) subiectul. Apare un vidanjor pe ring. Un soi de karaoke metafizic. Lumea înjură. El se apleacă şi ne arată o mână din sol: o mână de căcat. Un bodyguard îl dă afară. Noi strigăm, euforia salvează ceva. Ne pipăim, ne salivăm, ne programăm, ne împingem (unii peste altele), filosofăm, noi ne salvăm, genunchii ne plescăie de o fericire nemairostită, puţim cu eleganţă, umerii colcăie, vom reuşi, avem aici un aparat în care bagi cardul şi mântuirea iese, cade pe jos, îngroaşă stratul, suntem perfecţi, vorbele noastre sunt bulboane, să-ngl…

Anunțuri