M-a durut o voce straniu de ştiută. Şi un acord bolnav din Telemann. Apoi – un om văzut numai o dată. Şi m-au durut insecte, anotimpuri, copaci, fire şi nopţi. De ce n-aş renunţa? De ce n-ar înflori un pic de sânge pe vârful unei lame? Acel om bun, care a stat în faţa mea fără să mă cunoască, tăcut şi bulbucat de suferinţă, din ale cărui vorbe am înţeles doar patru (amabile, neutre, scoase din gânduri goale), în timp ce-i tresăreau încheieturile şi habar n-avea că ne asumă când îşi anula vremea uitându-se pe geamul unui vagon de tren – acel imbecil strâmbat de viaţă m-a întrebat aproape cât îmi răspunde un clavecin ascuns pe-aici. Mă uit la Telemann şi la insectele şi la copacii mei topiţi de anotimpuri: nimic, doar nişte încheieturi care tresar şi nişte ochi absenţi. Mă doare vocea ta de curvă şi amintirea care nu te-a presupus. N-ai înţeles nimic. Nici nu contează, eşti proastă.

Anunțuri