Ăsta nu mai era pom. Începuse vag să plouă, iar zidurile, asfaltul şi noaptea luceau la fel de vag. Era un copil, un arhanghel, o amintire în genunchi, dar pom nu era. Şi m-am gândit la ferestrele de după care nu se gândea nimeni cine va supravieţui cui. Putea fi un cal, o formulă, o cruce, o după-amiază ratată, un pic de ceaţă, Vivaldi – însă nu pom. Tei, poate. Ce sens avea un tei acolo? Aproape că îmi vedeam conturul în băltoacă, nu, era limpede că nu semăna cu pomii. Stăteam privindu-i scoarţa. În liniştea care (dar vag) ploua.

Anunțuri