Stătea pe jos, la marginea bulevardului. Avea un iepuraş de cârpă şi nu simţea că ploaia îl făcuse aproape una cu asfaltul. Mi-a spus că i-l furase unui copil singur în faţa blocului, pe o stradă perpendiculară. Şi-a trecut mâna prin barbă: asta ca să-i rămână tot ei. Plângea. Nu iepurele, ci oroarea. El nu voise niciodată să ucidă. Credea că poate să rezolve totul cu Beethoven, mă înţelegi, cu Beethoven!, a insistat. A scos din buzunar cuţitul. Nu pricepuse câtă suferinţă, cât vid a lăsat în oraş, în cotloanele astea pline cândva de ea. Şi nici măcar nu hăcuise pe cine trebuie. Ca să o lase fericită. I-am cumpărat o pâine. Dar idiotul prăbuşit în scară n-a presupus de ce. Pe lamă, sângele se închegase. “Acum aştept”, a zis muşcând un colţ. “Orice, dar n-o iubi, nenorocitule!”, m-a sfătuit. Copilul venea urlând, însă parcă nici nu-l auzise. Poate că m-a privit încă o dată pe când fugeam. Cuţitul îmi era inutil.

Anunțuri