Nu mai ştiu exact unde era. Poate ploua sau poate că se vedea Marea. Sau poate că îmbătrânise. Ori poate nu. Dar o iubea cu dinţii, cu mintea, cu trecutul, o iubea cu degetele strivite, cu norii şi cu maxilarele, cu furie şi cu obiectele din preajmă, cu fluturi, cu ce i-a mai rămas din coaste şi din vorbe, cu ore smulse din Beethoven sau din ficat, o iubea de râdeau melcii, de se-nmuia şi apa, de se-nverzea şi curcubeul, de-i crăpau metaforele pe la colţuri, o iubea lent, implacabil, distant şi cam ironic fiindcă o iubea, dar o iubea fiindcă voia s-o iubească împotriva ei şi a voinţei lui, pur şi simplu, nevăzut o iubea cu stridenţă, gratis, o iubea când lipsea, când păşea, când tăcea, când juca, o iubea doar aşa, c-o iubea, o iubea de-i venea până şi lui apoi s-o iubească realizând că deja o iubea cu mintea praf depus pe urma (umbra) ei, însă atât o iubea că-i dansau numai lui târfe cu bucile de ceaţă, cu pleoapele insuficiente pentru a nu se mai vedea că o iubeşte, c-o va iubi, c-o iubea în convulsii, în debarale şi-n pronaos, în hohote, în frunze, în versuri şi în gol, în tot şi în modelele de pe cravată şi din cer, că o iubea căscând, vomând şi existând, iubind-o, că o iubea şi când se întâmpla să uite, şi când se întâmpla să o iubească fiindcă n-avea de ce, ori poate că avea, de pildă fiindcă o iubea de se făcea lumea triunghiuri potrivindu-se fiindcă o iubea, cilindri, aşchii, falii adunate când o iubea, că o iubea de nu pricepeai nici cum, nici cât, iar uneori cu fruntea la pământ, cu ură!

Anunțuri