Am aţipit acum 20 de minute şi m-am trezit în urmă cu 350 de ani. Bântuia ciuma. Şi o formă veche de menuet. Aveai o rochie lungă aproape cât aşteptarea. Şi Pământul abia dacă începea să se învârtă în jurul Soarelui (cam fără chef). Însă erai la fel de mică şi de frumoasă. De rea. Dansai tăcută, surâzând, fără să-ţi pese de vreme, de cuvinte. N-am vrut să te întreb de ce. Aveai un aer de icoană păgână, semănai cu frigul. Şi m-am uitat puţin de pe creneluri. În zare, dimineaţa (promisă) era copilul nostru nenăscut, o lume între noi şi noi. Şi te iubeam la fel. Acum.

Anunțuri