Stătea cu faţa la perete. Îşi pusese taraba invers. Pe cap avea un tricorn. Vindea şerpi de marmură. A zâmbit oferindu-mi unul. Spunea că nu folosesc la nimic. Uneori adună praful. I-am dat banii pe trei. Cânta ceva – prost şi fără cuvinte. Însă nu părea el (nici altul). A început să plouă. Zâmbi din nou. Pe vremuri, tuna de se-necau norii. Acum putem cânta. Nu mai contează. În colţul buzelor i se amesteca sângele cu ironia. La geam, deasupra, nişte plete negre se uitau. Probabil că definitiv. Am înţeles dintr-o singură tăcere. Şi totuşi, peste acoperişuri, lumini vagi anunţau că, undeva, departe, mai fulgeră. Am alergat pe stradă, în jos. În jos. Mai jos.

Anunțuri