Începe să devină suspect. Mi se întâmplă iar. Dintr-un motiv oarecare, sunt chemat la un control (de rutină) la plămâni. Cum nu sunt o persoană superstiţioasă, uit că, prin 2007, un astfel de control mi-a dăruit 5 zile de spitalizare şi vreo 6 luni de supraveghere din partea unui centru specializat. În consecinţă, îmi fac timp şi mă duc la dispensar. Aştept cam 20 de minute, apoi o doamnă elegantă mă invită să mă dezbrac. În mod obişnuit, agreez doamnele care mă invită să mă dezbrac, mai ales dacă sunt elegante. Aici, însă, nu e cazul. Mă conformez, totuşi, cu promptitudine.

            Aparatele au evoluat în ultimii ani. Deja nu te mai simţi protagonistul unui film S-F din urmă cu 3 decenii. Te simţi protagonistul unui film S-F în 3 dimensiuni. Sau 4. Nu contează. Unica problemă rămâne că trebuie să-mi pun bărbia pe un fel de suport foarte înalt, care mă sileşte să-mi ţin ceafa într-o poziţie teribilă. Cine ştie, poate că, după asta, voi merge la un cabinet vecin, să văd ce se petrece cu vertebrele mele. Până atunci, doamna elegantă îmi spune că pot să mă îmbrac. Permisiune rareori explicit formulată de către doamnele pe care le cunosc (mai ales dacă sunt elegante): în genere, se mulţumesc a rosti ceva între “Mmmh?!” şi “Cară-te!”. Mai rar: “Mâine te-ntorci, muţunache?”.

            Sunt îmbrăcat. În 10 minute iau poza cu mine şi gata, îmi zic. Fără îndoială, trec 17 până reapare doamna. Dar nu e singură. O însoţeşte încă o doamnă, elegantă şi ea. Doamna 2 mă priveşte lung, eu am un déjà-vu sinistru. Mă invită alături, în birou. (De obicei, agreez atunci când mă invită alături o doamnă). Aflu că pe fotografia plămânilor mei se vede ceva neclar, însă care va trebui rapid clarificat. Mă invadează iarăşi oribila senzaţie că am nimerit într-un film în care mai jucasem. Evident, primesc o trimitere la spital.

            Ca să nu-mi stric o altă zi, mă năpustesc în metrou şi mă prezint cu trimiterea la camera de gardă. Aici, o doamnă elegantă îmi spune că pot merge în corpul cutare (sună ciudat şi chiar puţin macabru să mergi, la spital, într-un corp), la cabinetul cutare. Acolo, după coada care durează 45 de minute (printre tuberculoşi care dau Koch tuturor amatorilor din preajmă), intru în cabinet. Aici, o doamnă elegantă mă îndeamnă să mă dezbrac. Nu este un lucru dezagreabil în sine, dar am început să mă plictisesc. Bun, mă dezbrac. Iar mâinile sale îngrijite îmi caută pieptul, apoi îmi ating spatele.

            Se ridică, merge la o masă de scris. Notează ceva pe hârtiile acelea indispensabile profesiei – şi din care n-am înţeles niciodată nimic. Întreb care este problema. Doamna elegantă îmi răspunde cu o altă întrebare: “– Cine e?”. Sunt uluit: – Cine e cine? (Îmi ocoleşte privirea, deci e grav).

            – Domnule, voi fi sinceră cu dumneavoastră. De asta nu mai scăpaţi.

            Fără să vreau, mă las pe fotoliul din spate.

            – Cât îmi acordaţi, doamna doctor?

            – Habar nu am. Dar e definitiv. Aici aţi venit degeaba. Dumneavoastră nu puteţi respira fără ea. De asta nu se vindecă nimeni. Plămânii vă sunt sănătoşi (chiar dacă n-ar fi rău să fumaţi ceva mai puţin), dar ei nu sunt capabili să găsească aer în absenţa ei. Din câte văd, e prea târziu. Dacă vă prezentaţi la mine acum doi sau trei ani, existau şanse. Dar astfel… Îmi pare foarte rău.

            Aversa de adversative mă lămurise. Nu sunt convins că am salutat-o la ieşire. Am bântuit prin oraş câteva ore, uitând ce mai era de făcut. Uneori, m-am surprins gâfâind. O sticlă de whisky a mai voalat un pic finalul.

Anunțuri