După o lună de nesomn, a venit un soare de veghe. Au dispărut şi îngerii: avem şi loc de respiraţie. Doar tu mi-ai spus că totul merge mai departe. Şi totul merge mai departe (a naibii vrăjitoare dragă!). Ştiu, mă repet. Ca şi cum ar exista vreun adevăr care să nu se repete. Ai observat un pahar căzând pe duşumea? Paharul acela repeta o lege, o formulă. Mereu aceeaşi. La fel ca preotul care, în fiecare an, de Înviere, spune acelaşi lucru. N-ar fi haios un popă care, plictisit, în loc să ne cânte “Christos a înviat din morţi”, pe care l-a mai cântat şi anul trecut, să intoneze “Marşul Măgarilor” (tara-ram tam-tam, tara-ram tam-tam, tara-ram tara-ram tara-ram tam-tam)? Sau cum ar fi un pianist care, după ce a executat “Imperialul” de 500 de ori, să-l corecteze pe Ludwig van şi să ne servească, în plin concert, un blues? Nu, măi, Adevărul este ceea ce se repetă. Şi totul merge mai departe. Vei spune că ne-a mai albit un pic vremea, că înotăm puţin mai gâfâit (eventual că porţi şi sutien), că în agendă am inclus ore de farmacie, odihnă şi amintiri. Pe naiba! Tu nu te uiţi în jur? Toţi triştii ăştia ne invidiază: pe mine că rămâi cu plete negre, pe tine că le văd aşa cum sunt. Iubeşte-mă şi tu la fel şi o să alergăm ţinându-ne de mână (ca în filmele proaste). Ce, Marea te-a plictisit vreodată? Şi e întotdeauna pe locul ei: aşteaptă. Nu că ar suferi, dar nici nu pleacă: ea nu se răzgândeşte.

Anunțuri