În general, sunt sceptic atunci când vine vorba despre texte foarte realiste. Mă refer la acel “realism al cotidianului” – care frizează condiţia de jurnal personal şi complică banalul prin simplul detaliu că-l reproduce. Mă interesează foarte puţin repetarea propriei mele plictiseli de zi cu zi în forma plictiselii de zi cu zi a altora. Dacă un domn s-a trezit la ora 9 şi a observat că se află exact în locul în care se culcase la ora 23 (şi că, între timp, a răsărit soarele), dacă o domnişoară mă anunţă că s-a deschis un magazin lângă blocul ei şi că şi-a cumpărat de acolo două franzele – mă lasă rece. Ca să-mi capteze atenţia, domnul în cauză ar trebui să-mi spună că s-a trezit la ora 9 a dimineţii de 26 iunie 2013  după ce se culcase la ora 23 pe 16 ianuarie 1681, iar domnişoara să mă anunţe că vânzătorul de franzele era Cervantes (ori un centaur).

            Şi totuşi, am de povestit o întâmplare deloc specială. Şi absolut reală. În cazul majorităţii textelor pe care le îndrăznesc în mod obişnuit, ar fi nevoie să fiu sadic, tâmpit sau psihiatru în lipsă de clienţi pentru a spera să fiu crezut. Acum, e vorba despre ceva cât se poate de credibil.

            Fusesem – cu treabă – la Facultatea de Drept. Mă întorceam către casă. Tocmai urcasem într-un 268. Stăteam în picioare lângă uşa din faţă a autobuzului. Am observat (involuntar, cu coada ochiului) o mişcare destul de amplă a celorlalţi călători. Uitându-mă mai bine, am văzut că erau mulţi care se închinau. Treceam prin faţa Operei, în dreptul bisericii Sfântul Elefterie. Acea coregrafie spontană m-a amuzat. În clipa următoare, un taxi a tăiat calea autobuzului, venind de pe banda din stânga şi intrând către Operă. Şoferul nostru a frânat violent. Eu nu aveam unde să cad, fiindcă eram practic lipit de geamul care ne separa de Lebensraum-ul numitului şofer. Însă o doamnă în vârstă – dintre cele care se închinau – s-a pomenit aruncată înainte. Am urmărit-o apropiindu-se vertiginos, cam ca în filmele în care Superman zboară către camera de luat vederi, lăsând impresia că vrea să iasă din ecran şi să fâlfâie printre spectatori. Evident, zborul i s-a terminat în braţele mele, 4-5 metri mai târziu. Era o scenă pe care o mai trăisem de câteva ori. Diferenţa specifică rezidă în amănuntul că, la aterizare, încă nu terminase de închinat. Mâna cu care abia îşi făcuse cruce i-a rămas în faţă, adică în stomacul meu. Lejer bulbucat şi probabil verde, am încercat să-i zâmbesc. (Eram foarte aproape de mutra ei şi, Doamne iartă-mă, acum, în timp ce scriu, îmi dau seama că puteam să imaginez o poveste cu mine şi cu una dintre amantele mele interzise – o babă călugăriţă ca din fantasmele  Divinului Marchiz). Deoarece mi-am propus ca, pour une fois, să nu încalc riguroasele cerinţe ale realismului, voi mărturisi că şoferul a înjurat. Baba mă privea în ochi şi am auzit-o şoptind: “– Satan”. Acceleraţia bruscă a trimis-o înapoi către mijlocul autobuzului. I-am simţit în ceafă căutătura plină de ură înspăimântată până în Drumul Taberei, unde am coborât. Încă se închina.

Anunțuri