Era cald. În faţa micii alimentare, beţivii comentau (că nu se munceşte, că ei au drepturi – neacordate – , că e trist în lume). Voiam doar o pâine. Lângă intrare sunt frigidere cu apă minerală şi bere şi două congelatoare cu îngheţată. Mi-am luat pâinea şi mă strecuram îndărăt către casă. Un tip s-a oprit, a căzut în genunchi şi a început să urle. Nebunii de felul ăsta mă agită, îi ocolesc. Omul, însă, mi se adresa direct. L-am privit. Zicea: Domnule, chiar am iubit-o! Aşa cum vi se pare dumneavoastră că aveţi o pâine! Şi că v-aţi luat restul, câţiva bănuţi. Dovada că am iubit-o sunt eu. Păi cum să fi existat în vremea asta? Cum să fi existat, Domnule, vara, copiii ăia care se joacă mai încolo, zâmbetul şi cutiile de suc, diavolii şi firele de iarbă, ziua de azi, dumneavoastră şi limba engleză? Îmi datoraţi fiecare detaliu, am fost o secundă pentru fiecare, am iubit-o cât să fie toată lumea cum e. (Aş fi râs, dar individul s-a dat cu fruntea violent în bordură. Sângele a ţâşnit pe asfalt. Şi continua). De fapt, nu am iubit-o: am respirat-o, i-am respirat şi vocea, umbra, întâmplările, durerea, ţâţele, pe ea din stânga şi din urmă, degeaba, definitiv, deodorantul ei, am iubit şi nervii pe care mi-i făcea când n-auzea că o iubesc, am iubit câinii care-i dormeau pe stradă şi mi-am vopsit îngerii blonzi în culoarea pletelor ei până s-au transformat în reptile. Veneau doi poliţişti. Am înţeles că voi fi laş (ca de obicei), că-i voi lăsa, indiferent, să-l ia, să-l ducă la spital – îşi despicase rău ţeasta –, că vânzătoarele şi pomii, parcarea de alături şi pâinea mea şi blocurile din jur n-au legătură cu nebunia lui, că suntem în deplină siguranţă, că nişte angajaţi ai Primăriei vor spăla mâine urmele. Şi am plecat un pic de parcă n-aş fi fost acolo.

Anunțuri