Îmi propun ca, în cea de-a treia zi (nu ştiu dacă vor fi una după alta sau dacă vor mai exista unele goale printre ele, depinde cât am rezolvat mâine, adică miercurea trecută, pe 23 iulie), să fiu aproape inconştient. Ori, mai bine zis, amnezic. Poate că mă voi îmbăta (vorba lui Baudelaire: cu vin, cu poezie, cu virtute), poate că mă voi îndrăgosti (chiar dacă, vorba lui Céline, “Dragostea este infinitul pus la îndemâna canişilor, iar eu am demnitatea mea”) sau poate că voi deveni complet nesimţit (chiar dacă îl ador pe John Locke, pentru care simţurile reprezintă cea mai puţin greşită metaforă a divinităţii). Totul este să-mi bricolez cumva surpriza faţă cu textul acesta: “Cine l-a publicat? Cine l-a scris? Cine l-a scris?”. După care, iată-mă, realizez că nu am cum să-l citesc. Atunci, mă întreb: ce am în faţă? Acum (demult) – chiar textul; în cea de-a treia zi – nimic. (O altă referinţă culturală).

Anunțuri