Hiat. Frunzele, nu toate, ci fiecare frunză din balcon, strigătul unui copil într-un parc din apropiere, motorul îndepărtat al unei maşini – plictisitoarea, inevitabila enumerare a detaliilor. Poate că, de fapt, era pentru mine. (Ştiu bine discuţia, ştiu bine că n-ai cum scrie, în ultimă analiză, pentru tine). Dar, invers, dacă ai rămâne la persoană (ca un atac), la celălalt, n-ar mai fi nimic apt a-ţi uni o zi cu alta. E o capcană, iar singurul principiu valid cere absenţa, orbirea, inteligenţa. Mai degrabă aş dori să fiu lângă tine când parcurgi rândurile astea, puţin idioată, puţin adormită, puţin aromată, cu siguranţă adorabilă, cu faţa ta enervantă mimând că pricepi. Nu, lasă rândurile jos, încearcă să nu vezi decât frunzele (şi nu pe toate, ci pe fiecare), nu sunt aceleaşi, n-ai nici o şansă.

Anunțuri