Lumina venea de undeva de jos. A închis puţin ochii. Îşi amintea o locomotivă cu aburi. Sau poate că nu era o locomotivă. Nici de plastic. I-e foame. Întinse mâna. Se gândea la teme, la iritarea bunicii, la colegi. Dar nu-şi amintea nume, nici măcar pe al celui de bancă. Lumina venea de undeva de jos. Era suficientă pentru a nu vedea mai nimic. Iar astea nu erau bale, nu-i era foame. Dar îi fusese. Pe covor, atinse nişte bucăţi de cauciuc. Era umed. Însă nu era cauciuc. Iar asta nu era locomotivă, după cum nici mâna folosită pentru a o atinge nu era mâna lui. Avea păr. El nu are, pe mână, păr. Şi nu ţine capete în ea. Şi nu le aruncă tăcând în perete ca să nu le mai recunoască trăsăturile. O să înveţe bine. Doar să nu mai fie privirea asta aţintită asupra lui. Nici cauciucul sângerând pe sub tălpi. Nici urechea din gură, scuipată pe geam, coborând în cartilagii ca figurinele de cauciuc lipicios. Alpinişti. A pus toporul, încet, lângă bila de bowling. De golf. A pus toporul, încet, lângă rotulă. Câteva muşte se adunaseră. A încercat să doarmă iar.

Anunțuri