Beethoven este primejduirea unei amintiri. E dureros fiindcă se joacă de-a mine când mă bucuram de linişte şi nu bănuiam că totul e cum e şi îmi suflă că ştiu acum. El îmi arată vechile seri când mă adunam într-un colţ de acasă. Şi îmi arată mirosurile de rufe spălate proaspăt, incredibilul televizor al bunicii, culoarea tavanului (cu lezardele în tencuială imaginând chipuri fantastice), consistenţa luminii la ora 7, când o ceaşcă de lapte călduţ mă aştepta în bucătărie. Şi mă anunţă – diez, bemol, dracu’ să-l ia de neamţ pervers – că mă laud sărind (în loc de a păşi normal) în troleibuz, că vreau să par – habar nu am de ce ori pentru cine – că m-aş gândi la tipa dintr-a 8-a B, că mă cam dor şi norii şi nopţile, că doar nenorocitul ăsta de pian rămâne din tot şi toate şi că se cam alege praful de rest.

Anunțuri