Se povesteşte (şi Umberto Eco pare să o creadă) că un nobil aflase de la Cruciaţi despre existenţa unei prinţese minunate peste Mare. Pe loc, a decis că este îndrăgostit. A suferit mult. Când nu a mai putut să îndure, a coborât la ţărm şi s-a îmbarcat. Slăbiciunea datorată chinurilor dragostei l-a făcut să cadă grav bolnav pe corabie. A rezistat cu îndârjire până la un port fără nume. Apoi s-a luptat cu cei care voiau să-l ţină locului, a biruit şi a mers mai departe către aleasa lui. Faptele sale de vitejie au ajuns la urechile prinţesei. Înduioşată că un viteaz îşi primejduieşte astfel viaţa pentru ea, s-a deghizat şi a plecat să-l întâlnească. L-a găsit într-o oază din mijlocul deşertului, pe moarte. În ultima clipă, ajunsă la căpătâiul său, a mărturisit că ea era cea pentru care suferise. L-a sărutat pe frunte, iar el s-a stins imediat în braţele ei.

            Un medic mi-a spus că este o alegorie plauzibilă. Că, pe corabie, nobilul fusese lovit de ciumă (de la şobolanii din cală). Probabil că lupta cu oamenii răi care nu voiau ca îndrăgostitul să-şi vadă prinţesa era o luptă între un fost ciumat şi gardienii puşi să vegheze ca molima să nu se risipească prin oraşele din jur. Sărutul cast, pe frunte, s-ar explica tocmai prin teama prinţesei de a nu contracta boala.

            Un critic literar a contestat realismul poveştii, considerând că sărăcia detaliilor şi excesul de metafore dovedesc o ţesătură albă, destinată pur şi simplu obţinerii unui efect lacrimogen, lipsit de substanţă.

            Un poet modern a completat imaginea descriind cu lux de amănunte scurgerile provocate de boală şi horcăitul final pe care l-a scos muribundul.

            O femeie divorţată mi-a spus că este o poveste misogină, că ea (de pildă) s-a deşteptat şi că asemenea tâmpenii sunt astăzi inacceptabile: ce proastă s-ar mai duce să întâmpine un viteaz necunoscut?! Se spune undeva că individul era frumos? Că nu puţea? Clar: totul e o invenţie a bărbaţilor – pentru a demonstra că devotamentul lor închipuit trebuie să fie apreciat de muierile impresionabile ca nişte vite inutile. (Măcar dacă s-ar fi căsătorit la urmă, iar ţăcănitul să-i fi asigurat prinţesei un viitor aşa cum îl merita devotamentul ei!).

            189 de mesaje primite pe Internet mi-au spus că trebuie să cadă Guvernul. Doi sau trei colegi au fost de acord. Alţii – nu. Oricum, era inadmisibil ca autorităţile să ignore o poveste în care apăreau Cruciaţii, flota, problemele de sănătate, imaginea nobilimii în acea epocă fierbinte (când ştim cu toţii ce se întâmpla în ţară)… Pentru a nu mai vorbi despre identitatea ascunsă a duşmanilor din portul în care acostează nobilul! Chiar suntem luaţi de fraieri?!…

            O prietenă care lucrează la Departamentul de Relaţii cu Publicul al unei firme într-adevăr imense a râs de naivitatea poveştii şi de a mea. Cum să meargă un bărbat cu anumite calităţi verificate în căutarea uneia despre care au vorbit nişte obosiţi abia întorşi de la război?! Acei luptători nu mai văzuseră femeie de luni de zile, poate că de ani, aşa că orice ţărancă penală putea să li se pară o minunată prinţesă! De ce n-am crede că nobilul nostru făcuse infarct văzând pentru ce pocitanie a străbătut atâta cale? Chestia cu sărutul cast e o abureală, hai să fim serioşi: care prinţesă ar fi renunţat la beneficiile condiţiei sale pentru a întâlni un tip despre care ştie doar că e nebun?…

            Mi-ar fi plăcut să fiu lăsat pe vremea Cruciaţilor.

Anunțuri