Cum ar fi să oboseşti complet, să… nu ştiu cum s-o spun… Adică să ţi se desprindă cerul de genunchi şi lumea din minte. Să ţi se dezlipească lucrurile de cuvinte  şi să nu se mai audă. Înţelegi?… Nu cred. Să nu-ţi mai vezi nici măcar absenţa, iar timpul să devină opac, de neparcurs. Adică de la mine până dincolo să nu mai fie nici tăcere, nici instinctul de a privi dincoace. Tu să nu mai fii cumva ori altfel, să-ţi pui numele bine ca să nu-i mai ajung iniţiala. Şi apoi, să fie de parcă azi ar fi trecut alaltăieri – cu apele cenuşă. De fapt, e ca şi cum te-ai mai ţine de tine doar fiindcă eşti coincidenţa tuturor acestor neîntâlniri.

Anunțuri