Ascultând ploaia de octombrie, îmi aduc aminte, nepotrivit un pic, de nişte paste cu suc de roşii, puţină carne tocată şi una sau două frunze de busuioc. Am un pahar de vin (ca şi atunci), un roşu dens, evident sec. Teiul din faţa balconului se cam îndoaie sub vânt. Nici nu mai ştiu câţi ani or fi trecut. Mă uit la felinarele de jos, din alee, răsturnate în oglinda unsă pe asfalt. Maestrul venise personal, după câteva minute, să ne întrebe dacă e bună cina. Tânăr fiind, am simţit nevoia să mă laud (cui şi de ce?) cu proaspăta mea italiană vorbită şi am găsit un cusur amabil sosului. Omul avea mustăţi masive, răsucite, şi o bonetă culcată spre ochiul stâng. A zâmbit larg şi a strigat: “Antonio!”. S-au prezentat doi inşi: un chitarist şi unul cu mandolina. Şeful m-a îndemnat să gust pe melodie pastele, după care mi-a turnat în pahar. Când muzicanţii (mediocri, dar eu ignoram că nu oricine poate fi mediocru în mod genial), surâzători, au încheiat bucata, o clipă mai târziu, Maestrul m-a ciufulit prieteneşte şi mi-a spus: “După accent, am înţeles că nu sunteţi de pe aici. Vă rog, de azi încolo, pentru gust ori pentru bucurie, adăugaţi măcar un strop de Vivaldi în vin. Am dreptate ?”. S-a retras în bucătărie. Avea dreptate… Afară, octombrie îşi face de cap. Noiembrie, decembrie…

Anunțuri