Iubitele noastre se mărită întotdeauna cu altul. Iată un fapt simplu şi evident pentru fiecare dintre noi; şi, dacă binevoim a ne folosi nu de raţiune, ci măcar de memorie, şi dacă suntem oneşti, vom cădea fără dificultăţi de acord în privinţa lui. Or, ce urmează din acest fapt simplu şi evident? Că iubitele noastre se mărită cu persoane ale căror iubite nu sunt, ele fiind ale noastre. Sus-numitele persoane devin soţii lor. Prin chiar aceasta, ia naştere o situaţie îndeobşte cunoscută sub numele de căsnicie[1].

            Acum, gândirea mea se află pusă în faţa acestui lucru atât de gingaş, atât de fin şi delicat încât nici nu este nevoie să-l apropii de flacăra lumânării de pe masa de scris pentru a se alege praful de el. Fireşte că o intuiţie cum nu se poate mai comună îmi şopteşte că fragilitatea sa provine din amănuntul că iubitele noastre s-au căsătorit cu ăia.

            Însă, aici, o îndoială mă ia în stăpânire şi îmi tulbură discursul. Iubita mea s-a căsătorit de şase ori şi a divorţat, cel puţin deocamdată, de cinci. Dar de ce nu aş lua seama la experienţa unui om de toată încrederea (pe care îl văd uneori pe fereastră şi totuşi nu cred că n-ar fi decât o pălărie în vârful unui palton[2] acţionat de arcuri)? Iubita acestui brav domn s-a căsătorit de trei ori, a doua oară cu el însuşi. Iată aşadar o chestiune de natură a primejdui concluziile mele anterioare. Şi, cum stau mai departe la masa de scris, cu ochii-n ceara lumânării, descopăr încă un exemplu nepotrivit cu ceea ce mă socoteam îndreptăţit a lua ca sigur. Ba chiar două. Prima: soţia unui alt gentilom a avut o mulţime de iubiţi, printre care şi eu. A doua: soţia unuia dintre iubiţii soţiei mele era iubita soţului iubitei mele, care se pare că mă iubea pe mine, ceea ce, în pofida oricărei corectitudini politice, m-a determinat să îl evit.

            Şi mai există un caz… Nu, mă opresc şi întreb: dar unde am ajuns? S-ar zice că singura concluzie care se desprinde la finalul acestei meditaţii este că va trebui să iau cercetarea de la început, să-mi reconsider premisele şi, data viitoare, să meditez înainte – şi nu după, când oricum e prea târziu.


[1] La pagina 619 a Răspunsurilor la Obiecţiile formulate cu privire la Meditaţiile metafizice asupra etc. se aşează această afirmaţie în legătură cu una similară a Sfântului Cabernet (învăţat de la o mănăstire din Valea Călugărească), apărută în erudita sa compilaţie apocrifă Istoria dezastrelor de la Facerea lumii până în vremile preabinecuvântatului nostru Merlot de Ceptura.

[2] În altă versiune: Platon.

Anunțuri