L-a privit. Încerca să reţină omul. Asta îl întrista. Ce dacă şi-ar fi terminat halba, ce dacă ar fi trecut neobservat? Iubea o inutilă – sau voia să creadă că o iubea – , voia puţină bere. S-a uitat la buzele răsfrânte imbecil, agresiv: era sătul. A realizat că era şi foarte singur. A văzut o seară colorată, un ochi în zbor şi o fetiţă cu stomacul aruncat la 10 metri. Sau poate că nu era el. Şi paznicul îi râdea în faţă, tu ieşi. A oftat. Era un tip solid, vreo 50 de ani, sigur pe sine. De ce? Îl ascultă cum îl înjură. Abia scăpase de un zid cu obraji pulverizaţi, de nopţile când un capriciu al comandantului (sau poate că o necesitate metafizică) îi trimitea lângă mormane de maţe aruncate, amestecate cu pământ. Ieşi!, că timp ai încă! El nu-şi dorea să-i prindă gura cu degetele, un pic de bere, Doamne, să-i crape dinţii de masă. Nu a visat nicicând să readucă pe scenă cadavrul acelei fetiţe, călcându-i falca idiotului astfel încât să afle ceilalţi că e mai bine dacă se retrag fără să mişte când îşi recuperează cuţitul înfipt în urechea unuia. Şi a plecat amintindu-şi că nu, că n-avea sens, chiar nu.

Anunțuri