A iubit-o mulţi ani. La început în linişte, apoi – cu discreţie, totuşi – mai vocal. În două rânduri, ea, exasperată (şi, poate, un pic emoţionată) de constanţa lui, l-a întrebat: “Ai să mă iubeşti la fel şi când o să fiu bătrână şi urâtă?”. El i-a răspuns că, mai întâi, n-o crede capabilă să devină urâtă nici măcar dacă îmbătrâneşte, iar în al doilea rând că n-are decât să devină cum vrea: o s-o iubească până la capăt.

            Visa la calmul unei seri de octombrie ca între pensionari, el aducându-i flori, ea pregătind un ceai, schimbând impresii despre tineret, medicamente, vreme şi piaţă. Atunci (trecuseră două-trei luni de la discuţie), anunţul relativ la posibilitatea călătoriei, văzut pe o masă, l-a pus definitiv pe gânduri.

            Biletul era scump, ce-i drept. Însemna cam o jumătate din salariu. Credit nu-i mai venea să facă, abia scăpase de nişte rate. Să ceară cu împrumut de la prieteni era simplu, dar ce le-ar fi spus? Oricine l-ar fi socotit nebun dacă afla ce doreşte. Prin urmare, a calculat. Până-n decembrie, cheltuind cu măsură, avea să economisească suma necesară.

            De fapt, nu i-a prins rău. A fumat ceva mai puţin, a ieşit mai rar în oraş (colegii, oricum, îl plictiseau, iar berea nu-i mai pria demult), a compus o dietă sănătoasă eliminând o serie de alimente scumpe. La data prevăzută, avea banii.

            În staţie nu erau decât patru persoane. Cu el – cinci. Fără să le acorde mare atenţie celorlalţi, a încercat să-şi închipuie minutele care veneau. “Minute”, aşa le spunea în gând, dar nu ştia dacă era cuvântul potrivit.

            Au plecat la unsprezece fix. Oră bună, când aglomeraţia mai scade pe arterele principale. Traseul fusese şi el bine ales. Abia de simţise drumul când li s-a comunicat la difuzor că trebuie să coboare.

            Nu mi-a povestit cu amănunte cum a fost. Am reţinut una sau două metafore sărace, cu menirea imposibilă de a rosti senzaţii nedesluşite. A ocolit faptele – cu o singură excepţie. Tabloul e mai curând o schiţă. Încerc s-o reproduc mai jos, cu vorbele mele.

            S-au întâlnit (corect ar fi să spun: s-au prezentat) în colţul din stânga, la poalele unei fântâni. Ciudat poate să pară că au tăcut enorm. O rândunică venea şi dispărea şi au zâmbit ascultându-i zarva de gospodină panicată sau indignată. El a găsit prilejul de a-i lua mâna şi de a o privi în ochi. Ştiau că asta era ceva rar: de obicei, se vânau şi se refuzau pe ascuns, printre vocile îndepărtate ale apropiaţilor. Imaginea i s-a şters din minte pe loc şi fără de rest. A vrut să o îmbrăţişeze, dar n-a mişcat. Era ceva de zis, de comis, ceva în plus? N-am insistat să aflu replicile (cu siguranţă banale) pe care le-au schimbat. Evident că nu semănau cu ceea ce prevăzuse ori plănuise. Nici n-are importanţă dacă semănau. Fântâna s-a oprit şi rândunica, după încă două rotocoale haotice, s-a dus definitiv. A înţeles că programul se terminase, că, de aici încolo (sau cum să formulez?), gramatica lui va omite noţiunea timpului. A păstrat în minte un soi de fotografie îngălbenită de viitor: ultima.

            Întoarcerea nu are semnificaţie. Pe 25 Decembrie, ea l-a sunat. Fireşte, n-a răspuns, nu avea cum. O asistentă a fugit la medicul de gardă. Pereţii începuseră să curgă, albul intra în lucruri ca apa în burete. Lumina scăzuse, dar şi întunericul devenea alb. S-a gândit că ar fi bună o ţigară. Nu mai avea braţe pe care să le întindă până la rucsacul de sub pat, aşa că a trăit ţigara din memorie. De altminteri, nu mai exista nimic sub pat, nici pat, rezerva i se micşorase. Probabil că, la venirea medicului, era deja mort. Însă, chiar dacă limbajul nostru blestemat cu timpuri verbale nu este apt s-o redea convenabil, până “atunci” Ea trecuse de infinite ori, îl sărutase pe frunte în mii de vieţi, în altele îl ignorase, în multe nu se cunoscuseră, în câteva s-au regăsit fără să se caute, iar în aceasta s-au despărţit. Fără îndoială, provizoriu.

            P.S.: Am întâlnit-o în septembrie. Mi s-a părut strălucitoare şi am fost un pic trist. Conversaţia n-a avut nimic special. Către seară, îmi rămăsese o umbră de confuzie. Am desluşit-o ieri. Povestindu-mi o platitudine oarecare, folosise verbele numai şi numai la prezent.

Anunțuri