Liniştea nelinişteşte. Un copac – sau Luna – trebuie să devină semn. Ţi-e frică să nu se oprească din vorbit, să fie ce sunt. Le mai adaugi o poezie, le mai ajuţi cu Beethoven. Ai prefera să ieşi din joc, să urli “Piua!”: tu nu mai mergi. Ai vrea să te retragi. Ca şi cum n-ar fi acelaşi lucru dacă ajungi până la capăt – şi-l treci. Ca şi cum ţi s-ar fi acordat un privilegiu din oficiu, poate un soi de “Veto” cosmic. În fond, orice, numai să nu stea cuvintele pe loc, să umble, să umple mintea şi perna şi taburetul pe care ştii că ţi-ai lăsat ochelarii. Te mai ridici (nu e uşor), te uiţi pe geam, copacul te aşteaptă, gata să-ţi povestească despre alt noiembrie, altă privire, altă vară. Şi te gândeşti că el (măcar) o să rămână – fidel sau încăpăţânat – în rădăcina lui. Spunând ceva: nu are importanţă ce – nici dacă va fi despre tine. Să te ignore, să te zică în limbi necunoscute, să bată câmpii – dar să nu tacă! Să nu se termine de pronunţat – ca o sentinţă infinită. Ascultă-mă. De parcă nu ai şti.

Anunțuri