Înghesuisem în rucsac nişte cumpărături şi mă uitam după un coş unde să arunc bonul. Am găsit lângă ieşire. Am trecut o uşă care se deschidea singură. După doi paşi, eram afară. Se pierduse înapoi muzica (proastă). Am văzut un cer mai degrabă indiferent decât mohorât. Am auzit un pic timpul ca pe o piesă baroc în mijlocul unei case prea mari. De pildă noiembrie. Maşini umplute cu oameni. Tei prăfuiţi înnodându-şi golul. De parcă în oglindă ai fi tu – şi nu copilul tău. Mergeam încet. Cu mâna – din obişnuinţă – pe telefon. Dar cine să te sune? (Cum sună: “să te sune” – ca pe un clopot). Nu eu am luat acea decizie. Rucsacul se îngreuna. Un gard, o fată prea vopsită pentru vârsta ei, o linie pe asfalt. Şi pentru ce m-aş fi grăbit? Acasă aveam lucrurile mele, ce-i drept. Era o altă zi, cu mult mai veche. Am observat un leagăn – probabil că un flaut – , am ascultat. Era o toamnă liniştită, o zi în care mă întorceam, un lapsus fără importanţă.

Anunțuri