Am avut ceva treabă la Facultatea de Istorie; ceea ce poate, până la urmă, să pară puţin ironic. Am luat un 168. Aveam o sacoşă plină de cărţi: m-am refugiat – cu noroc – în mijlocul autobuzului, de partea opusă uşii. Trecusem de Academia Militară când mi-am dat seama că auzeam conversaţia unor tineri aşezaţi pe cele două locuri puse cu spatele (penultima banchetă înaintea şoferului, pe stânga). O fată cu lejer prognatism şi un băiat cu nasul înghesuit între ochii foarte apropiaţi. Vorbeau (fata vorbea, el tăcea strângându-i mâna) despre alergări. Cine ce timpi scosese la cutare cursă – dintre cunoscuţii lor. Nu îmi aduc aminte unde au dispărut.

            În facultatea de Istorie intram, în fiecare marţi, prin toamna lui 1989. Am realizat că nu mai ştiu nimic despre nici unul dintre colegii de atunci. M-am întrebat ce s-o fi ales de pantalonii gri şi de sacoul bleu-petrol pe care le purtam de fiecare dată la curs în Amfiteatrul “Iorga”.

            În staţie, când să mă întorc, era foarte aglomerat. Am pornit pe jos.

            Dintotdeauna, ştiam că “Romarta Copiilor” înseamnă haine, jucării etc. Însă cea mai mare plăcere a zilelor când părinţii mă duceau acolo erau baloanele cu heliu, care nu se găseau în altă parte. Coşmarul meu: se spărgeau după 10-15 minute. Coşmarul părinţilor: se spărgeau în troleibuzul 84, enervându-i pe ceilalţi călători. Însă, până ieri, am uitat o altă sărbătoare a vizitelor la dispărutul magazin. Am redescoperit-o văzând un om care ţinea, prinsă cu nişte curele trecute pe după ceafă, o ladă de covrigi cu mac şi sare. Bunica mă ademenea cu ei să uit baloanele. Prindeam stratagema şi îi făceam viaţa complicată. Ani mai târziu, tata găsise trucul optim: exista – în apropierea bisericii Sfântul Ilie – un anticariat plin cu “Pif”-uri. Deja crescusem, baloanele cu heliu nu mai reprezentau nimic pe lângă Chéret sau Romero.

            Sub C.C.A., traversând, am întâlnit veşnic trista expoziţie de pictură: absolut goală. Fir al unei vremi care nu simte ciudat să constaţi, vizavi, la o marochinărie distanţă de Cinema Corso (deşi, deasupra, stă scris, abia vizibil: “Parfumerie”), o chestie botezată “Nestor”. Cum naibii? Asta nu era ceva mai încolo, pe la Palat? În fine… Dintr-un gang a ţâşnit o bicicletă fără călăreţ, oprindu-se în mijlocul bulevardului.

            Am depăşit Brezoianu, “Spicul”, am traversat Cişmigiul (deşert la prânz, în mijloc înnorat de săptămână), am cumpărat o sticlă de vin roşu în subsolul de lângă vechea “Lămâiţa”. Iertare pentru nefericita rimă: de la “Mioriţa”, m-am urcat în 137.

           Pe scaunul pe care stătuse la venire, stătea băiatul cu nasul înghesuit între ochi. Probabil că o lăsase pe fată undeva şi… Habar n-am. Cert este că l-am zărit coborând la Mall. În urmă cu 30 de ani, poate mai mult, acea porţiune din Bujoreni (sau Bodnăraş) era parcursă numai de troleibuzul 90. Am coborât şi eu la staţia următoare, gândindu-mă la covrigii cu mac, la “Pif”, la mai târziile ieşiri, la sânii vreunei doamne secrete. Am văzut bicicleta goală rostogolindu-se pe linia tramvaiului 35. Mă aştepta o calmă după-amiază de noiembrie, singur acasă.

Anunțuri