Printre multe altele (dar am mai spus-o, devin plictisitor), Franţa mă enervează pentru că este foarte puţin franţuzească. Iată Parisul. Turnul Eiffel îşi are numele de la un domn cu origini germane. Câmpiile Elizee sunt Ήλύσιον Πέδιον. Arcul de Triumf este o invenţie romană. La Luvru mergi ca să admiri Venus din Milo şi Gioconda. La Orsay – pe Van Gogh. Obeliscul din Concorde este adus din Egipt. Apropo, Asterix şi Obelix au fost creaţi de Alberto Aleandro Uderzo şi de René Goscinny (evreu polonez). Napoleon era italian. Puţină lume ştie că Pif este opera unui desenator catalan pe nume José Cabrero Arnal (C. Arnal). Édith Piaf se chema Édith Giovanna Gassion, mama sa fiind de origine kabylă şi născută la Livorno. Prenumele Édith i-a fost pus după Edith Cavell, infirmieră britanică împuşcată de nemţi la 12 octombrie 1915 în Belgia, la Schaerbeek. La Schaerbeek s-a născut, în 1929, Jacques Brel. Evident, flamand. Descartes a murit la Stockholm, Rimbaud a fugit în Africa, Lautréamont s-a născut la Montevideo. Artaud avea origini în Smyrna, Camus a plâns după Algeria, tot restul Franţei însemnând Cioran, Eugen Ionescu, Tristan Tzara (adică Samuel Rosenstock, evreu din Moineşti ajuns în Elveţia), Brâncuşi (despre care am aflat că era un sculptor american), George Enescu, Beckett, Adjani (fiica lui Mohammed Chérif Adjani şi a Emmei Schweinberger), Apollinaire (Wilhelm Albert Włodzimierz Aleksander Apolinary Kostrowicki). Charles De Gaulle avea, în linie maternă, strămoşi irlandezi, scoţieni şi germani.

            Şi totuşi… Astă-vară, la Monte Carlo (nu la “Mont-Charles”), într-o seară, după ce îl observasem pe Ţiriac într-un Rolls Royce englezesc şi decapotabil şi după ce admirasem atmosfera italiană din Menton, am cumpărat o sticlă de vin burgund. Vin alb. Desigur, burgunzii sunt germanici din Scandinavia. M-am aşezat pe terasa micului apartament unde eram găzduit. Apoi am înţeles de ce Franţa îşi păstrează acest nume.

            Chiar mă pricep la alcooluri. Pot să deosebesc uşor, ţinând ochii închişi, Ale de Lager, un single de un blended, un frizzante genuin de un şpriţ ordinar. Aveam nişte pahare subţirele, cam la 150 ml. În ele: Franţa mea. Franţa copilăriei în care visam la Rahan, la Cei trei muşchetari, la căpitanul Nemo, la Playmobil şi la Jacques Fouroux (mort în 2005, R.I.P.) sau la Jean-Pierre Rives. Şi totodată Franţa micii adolescenţe, cu blugii, tenişii, gândurile şi mirajul ei. Franţa din studenţie, cu Baudelaire, Sophie Marceau, Merleau-Ponty şi artificiile unui Cornel Mihai Ionescu (plecat la 16 februarie 2012 către locuri mai drepte). Am văzut cum istoria se pune strat cu strat în faţa noastră. E vorba despre aşteptare şi revelaţie. Acel vin m-a readus acolo de unde nu am vrut să plec. Orice aş adăuga e o tâmpenie retorică. Un vin se trăieşte. Ca viaţa, uneori.

Anunțuri