Am chef să fiu banal. Există zile şi zile. M-am întors după acte. Sincer, nu sunt (chiar nu sunt) superstiţios. Am văzut, mai încolo, tramvaiul. Şi nu l-am prins. A trebuit să iau taxiul şi am dat peste un imbecil. Cât mi-am ţinut cursul, la facultate, am avut impresia că voi leşina (de oboseală, de nervi). După care am fugit spre teatru. Aveam bilet: nu şi autobuz: a trebuit să merg pe jos. Nu am găsit ţigări în drum, iar spectacolul a fost mediocru. La ieşire, n-am apucat un mijloc de transport în comun şi am luat un al doilea taxi prea scump şi cu şofer dobitoc. O zi măreaţă. M-a lăsat lângă o dugheană deschisă, unde ştiam că au ţigări. Am văzut pe raft nişte cutii cu bomboane şi cu figurine de care îşi dorea fiica mea. Fireşte, i-am cumpărat una. Lângă bloc, idioţii care “toaletaseră” pomii (din fericire, mi-au lăsat în pace teiul) abandonaseră nişte resturi de crengi. În beznă, m-am împiedicat şi am distrus cutia. Încercam să adun bomboanele şi figurinele, înjurând în minte ghinionul cosmic şi neatenţia lui Dumnezeu, când o mână mică mi-a întins o bomboană. Era una din cutie – şi n-o văzusem. Cât despre mână – îi aparţinea unui copil. Era un ţânc în vârstă cam de 10 ani. Mergea cu ajutorul unui cadru. Fiind extrem de scund, ajungea relativ uşor la trotuar. Mă privea schiţând un zâmbet. Am luat bomboana (mulţumindu-i) şi m-am îndreptat către scara blocului. După vreo zece paşi, mi-am dat seama că aş fi putut să-i las acel trofeu cu ciocolată. M-am întors. L-am observat îndepărtându-se încet, mutându-şi cadrul pas cu pas. Când l-am strigat, nu s-a uitat la mine: s-a ridicat un pic. Era la patru metri înălţime când i-am văzut chipul. Deja la zece metri nu i-l mai distingeam. Nu ştiu prin ce mijloace m-am târât până la uşă. A doua zi, fiica mea s-a bucurat de cadou. Pe întuneric, bomboanele şi figurinele (destul de obişnuite) luminau. Iar în teiul din faţa balconului zâmbea o nouă, ironică prezenţă.

Anunțuri