Am să râd (aici, deoparte) până vei înţelege cum te cheamă şi până mi se face ficatul pasăre şi mănâncă vulturi, până-mi răsare o plajă din ceafă, până se dezbracă norii, până cad ace din calendar şi gâfâie clovnii cu săbii înfipte în mijlocul trecutului. Am să râd până se trezesc părinţii noştri, până mi se-nroşeşte vinul, până se face alaltăieri din mâine, până îţi explodează ţâţele şi apele înoată, până ce cazi de mă doare şi mor de mă naşti. E comic, sunt bolnav de râs de mi se crapă cerul în două: tu şi amintirea mea. Şi am să râd până mi se va duce carnea de pe faţă şi-mi voi rămâne (mie) doar zâmbetul cu dinţii negri în beznă, aşteptându-te până când vei aprinde lumina – lângă pat, în genunchi, vesel ca dimineaţa pe care n-ai s-o mai vezi.

Anunțuri