Hrişcă. Vă amintiţi, domnule, când aţi consumat-o ultima dată? Eu nu. (Omul părea un pic nebun, dar asta e ceea ce m-a făcut să-l ascult). Nici nu mai ştiu când am fumat o ţigară englezească pentru ultima dată; m-am lăsat complet în urmă cu 6 ani. Vă daţi seama?

Nu îmi dădusem până atunci, dar m-am gândit că prima experienţă de felul ăsta e înţărcarea. După care viaţa nu este altceva decât o perioadă pe care ne-o petrecem ca pe o lungă serie de înţărcări. Majoritatea insesizabile. Într-o zi, un medic îţi interzice salata de vinete. În altă zi, Guvernul interzice producerea şi comercializarea cutărui fel de cozonac, de pâine sau de cârnat. Peste o lună, dă faliment o fabrică unde se făcea cutare ciocolată (cea de sub bradul copilăriei). Anul următor, un prieten oferă, la petrecerea de aniversare, un bourgogne alb de 450 de Euro. Când realizezi ce bei, sticla se termină – şi fireşte că e ultima, dat fiind preţul.

Acasă, am continuat explorarea. Că ne despărţim permanent de alimente şi de băuturi – n-ar fi nimic. Dar suntem înţărcaţi în fiecare clipă şi de noi înşine, de lume, de ai noştri. Filosofii au inventat “substanţa” pentru a face suportabilă această evidenţă. Ceva trebuia să rămână de azi pe mâine. Altfel, ne separăm de grădiniţă, de liceu, de bunicii duşi, de chioşcul demolat, de cărţile citite numai o dată… Apoi – de zile. De ore, de minute şi de clipa unei îmbrăţişări, de bucuria unui zâmbet, a unui peisaj, a unei vorbe. Ne separăm cu indiferenţă de imaginea copilului în faţa şcolii, ridicând o mânuţă adresată nouă ca semn pe deasupra colegilor când intră la clasă într-o dimineaţă de ianuarie. La fel – de necunoscuţii ce ne taie calea, de copacii de pe marginea drumului, de unghiul în care cădea lumina pe un fotoliu definitiv mutat în colţul opus al camerei.

În urmă cu doi sau trei ani, la telejurnal am văzut una din prea multele ştiri despre un accident rutier. Nu sunt sensibil la vederea sângelui, nu cunoşteam victima, nu mă interesa nicicum subiectul. Am observat însă pantofii celui căzut. Acum pricep că amărâtul acela, cu doar câteva ore înainte, îşi încheiase pentru ultima dată şireturile. Iar un bătrân care venise (punându-şi cravata) la stomatolog, aşteptând cuminte să fie invitat pe scaun pentru a i se extrage ultimii doi incisivi, tocmai terminase de executat pentru ultima dată gesturile familiare cu care folosim periuţa de dinţi.

Mâine merg la medic şi nu am timp, dar poimâine am să-l caut pe individul şui care mi-a zis de hrişcă. Am să-i mulţumesc. Probabil că n-am să adaug nimic, de pildă că ne petrecem viaţa murind milimetric, spontan. Sunt convins că am să-l găsesc. Doar n-a fost ultima dată când l-am văzut.

Anunțuri