… m-a rugat să scriu câteva rânduri despre o povestire pe care intenţiona să o publice. Nu am făcut-o. Era vorba despre doi bărbaţi care se cunosc întâmplător pe terasa unei cârciumi. Discută despre alcool, decolteul chelneriţei, Blaise Pascal şi medicină. E seară de meci, patronul aduce un televizor pe terasă. Naratorul e agasat, celălalt e încântat. Urlă când se marchează un gol. În pauză, aplaudă anunţul postului că va redifuza un film execrabil. Aşa cum, din păcate, ne aşteptăm, primul îndrăzneşte să-l întrebe de ce un om care ştie de unde provine sfera infinită şi ce înseamnă “complex primar” în pneumologie îşi pierde vremea cu distracţii de mâna a şaptea. Iar jovialul interlocutor îi răspunde cu o altă întrebare: “Dumneavoastră l-aţi văzut  pe Dumnezeu? Nici eu”. În esenţă, privind un meci ori un film prost nu faci altceva decât să accepţi convenţia pe care o accepţi şi dacă inventezi cheia, citeşti Ricoeur sau compui Liszt. E foarte posibil ca toate astea să fie o joacă inutilă. Atunci – pentru ce mai degrabă Leibniz decât nimic? Să fim serioşi: e o glumă.

            Cu astfel de sentenţe căznit paradoxale, povestirea se termină. Dar nu înainte ca (la începutul reprizei a doua), scepticul petrecăreţ să rezume o eventuală odă a scrumierei. N-ai cum fi sigur ce obiecte contează pe urmă.

            Textul e greoi, metaforele dispensabile, replicile false. Nu aveam cum să-i mărturisesc asta prietenului meu. I-am spus că am pierdut hârtiile, iar acum îl evit. Lucrez la o povestire în care ideea lui să fie bine scrisă. Din pură loialitate, o voi semna.

Anunțuri