Avea de legat un soi de puzzle. O propoziţie, o după-amiază, nişte cărţi, un refren ori două, seninătatea morbidă a unei invective. Nu aştepta mult, însă era uneori prea bătrân ca să mai lase timpul să treacă. Spunea mereu aşa, după care îşi aprindea ţigara. Vedea că ea îl presupune (din gesturi, câte o privire, un ton). I se părea comic. S-a retras încet, fără gânduri. Se mai întâmplă ca ea, în serile cu ploaie, să-l viseze. Crede (fireşte) că e altceva, dar asta, pentru el, e totuna. Familiar ca uitarea.

Anunțuri