Nu-şi amintea nimic. O pocnitură, poate – (vagă). Nu mai ştia dacă o dăduse ori o primise. Un fel de pereţi neutri. Se auzea mişcarea a doua dintr-a 7-a de Beethoven. O uşă goală dădea în ceva care se lăsa tot aşa de puţin calificat drept “cameră”. Nefiindu-i limpede ce s-a întâmplat, nu avea cum decide sensul. Dezorientat, s-a învârtit pe acolo. Doar Beethoven. I s-a părut că nu este o interpretare anume, ci muzica eliberată de instrumente. Ca zidurile. Şi, mai departe, încă o uşă. Curată nebunie: fără alte consecinţe în afară de o altă “cameră” care nu era cameră. Se gândea că ar fi preferat să lovească el, să fie Infernul. Imposibil de zis. Beethoven şi vidul acesta minuţios. Nici forjă, nici grădină. Aproape singur şi exact.

Anunțuri