Acel zâmbet al ei când i-a spus că-i văzuse urmele în grădină. Se înşelase. A doua zi, la poartă, a visat că ea îi prezenta un cunoscut mai vechi. Era, desigur, absurd. A încercat să şi-l amintească – degeaba. Când, apoi, totul se întâmplase deja, figura lui i s-a părut cel mai firesc (adică de nerostit) lucru. Zâmbetul, zâmbetul acela devenise rictus: Eva, în genunchi, semăna cu o piatră. Iar Celălalt pornea liniştit mai departe, în scârţâitul vag al timpului.

Anunțuri