Când s-a trezit, a căutat un loc unde să adape îngerii şi caprele. Nu a găsit nici unul. Caprele se foiau şi îngerii dădeau să plece.
Când era focul mai mare, a zărit la marginea drumului un om care ţinea o carte cu susul în jos. L-a întrebat în ce parte s-o apuce ca să-şi potolească însoţitorii. Omul a răspuns că nu are să meargă mult, că e destul să se uite bine. L-a socotit nebun, căci nu era nimic în jur care să aducă a iaz ori a pârâu. Şi a căutat mai departe.
Cum începuse a deznădăjdui, a mai întâlnit un om. Acesta repara un gard mare şi frumos. L-a întrebat şi pe dânsul încotro s-o apuce, iar el s-a ridicat şi a poftit-o să-l urmeze.
Au mers ce-au mers. Lumina zilei s-a făcut seară şi n-au ajuns. Abia la miez de noapte, meşterul întinse mâna spre un ocol de beznă şi rosti: “Acolo”. Dar toate caprele câte mai rămăseseră de-acum erau scofâlcite şi nu mai trăgeau decât să moară. Îngerii zburaseră. Atunci călăuza a chemat-o la casa lui, îndărăt.
Ea n-a mişcat. A stat şi s-a uitat în beznă. Şi a văzut. Mult prea târziu.

Anunțuri