Credea că oscilează între o imagine şi un tic. Imaginea era doar un contur. El însuşi – care, dintr-o zi de septembrie, a fost al ei. Însă al ei aşa cum este conturul pentru obiect: fără desprindere şi fără contopire. O atingere infinită, infinit suspendată. Ea se păstra mereu alta.
Concluzia era ticul. (Atunci când a gândit-o, îl vizitase ideea unei metafore suplimentare: concluzia pentru silogism. El i se datora ei ca premisă). Ticul era scrisul. Deoarece conturul nu poate fi una cu obiectul său, avea să şi-l creeze. Orice determinaţie este negaţie. Deci trebuia să afirme. A scris-o în mii de feluri. aşteptând să fie – din scris.
Eroarea consta în amănuntul că imaginea şi ticul erau una. Mulţi ani mai tarziu, într-o noapte, l-a trezit un sunet de hârtie. Veioza l-a orbit o clipă. A văzut apoi silueta care se ridica uşor din colţul camerei, unde îşi rânduia paginile. Mai vag la început, mai fermă după. Când a fost clară, a încercat să o atingă. Liniile acelea iubite nu erau decat propriile gesturi, adunând la mijloc aerul îmbibat de tutun al apartamentului. Cadavrul a fost descoperit (cumva ironic) în luna martie.

Anunțuri