Evident, era o colecţie de refrene minore. Sexul mai întâi. Şi-a despuiat minuţios actorii (în fine, mai ales actriţele), după care le-a cerut “fapte”. A observat că domeniul respectiv nu oferea decât posibilitatea unei previzibile serii de combinaţii între banalităţi pe care numai Freud şi adolescenţii de la oraş le pot imagina semnificative. Aşa că a trecut la violenţă. Decapitările, tortura, canibalismul şi masacrele nu s-au dovedit mai productive. Înlocuise doar psihanaliza cu balistica şi o perspectivă asupra utilităţii anatomiei cu o alta. Prin urmare, a încercat blasfemia. Orice idiot poate să facă în altar ceea ce oamenii zdraveni la cap fac pe ring, pe front sau în baie: nu era o soluţie. Deci a trecut la clasici. Problema era că toţi, fie şi luând “clasicismul” într-o accepţie foarte largă, de la Eschil până la Ibsen şi de la Plaut până la Caragiale, fuseseră amplu avariaţi pe scenă de cretini după care nu prea mai rămăsese nimic dăunător de inventat. Când să renunţe, o nouă idee a părut să lumineze dezastrul. A încercat-o pe A douăsprezecea noapte. Lucrul nu era complicat: alături de personaje, construite normal, a pus, în fiecare scenă, un tip cu faţa vopsită. Nu avea replici, nu intervenea deloc, nu era luat în seamă de ceilalţi, însă rânjetul său inexpresiv era întotdeauna prezent. Şi nu se arăta la aplauze. Nici n-a avut la ce, fiindcă spectacolul a fost abandonat înaintea premierei. Pe lângă amănuntul că tâmpenia fusese deja experimentată (ceea ce a aflat mai târziu), o ultimă revelaţie l-a determinat să-şi lase nefructificată munca. Descoperise că, indiferent ce atrocitate ai comite, publicul (spectator, cititor…) admitea scandalul; or, a admite înseamnă a admite fie şi atunci când e vorba de scandal. Or, el voia să propună ceva complet inadmisibil. Ceva complet inadmisibil este ceva care nu-şi poate insinua locul în nici un fel de sistem. Nu este fals că-şi terorizase actorii neexplicând ce căuta un personaj mut şi fără acţiune în comedia lui Shakespeare. Totuşi, a înţeles că până şi o asemenea aberaţie dădea prilej amenajării unui sens. Neliniştea pe care o mascau insultele primite îi confirma gândul înspăimântător: lumea presupunea acolo o intenţie, un motiv, o logică – oricât de schiloade. Paradoxul opţiunii perfecte rezidă în aceea că, fiind perfectă, nu este opţională. Norocul ne ajută uneori să o găsim. El a găsit-o. A vândut totul şi s-a refugiat într-un azil. Noi jucăm mai departe spectacolul.

Anunțuri