(PUNCT)

            Un personaj din Huxley ura muzica lui Beethoven pentru că nu putea să n-o iubească. Îşi dorea să fie liber de fandoselile artefactului şi să revină la natura goală, curată. Ironia feroce a Destinului constă în aceea că el însuşi era, cum spuneam, un personaj. Mai slab decât o sonată, pentru că, spre deosebire de Beethoven, Huxley nu constituie un reper inevitabil în istoria omenirii. Dovadă: nu îmi aduc aminte nimic altceva despre titanul său de buzunar decât amănuntul că, la un moment dat, s-a referit la Beethoven. Ceea ce, timid, am încercat să fac în textul de faţă, cu o şireată sau naivă speranţă.

(CONTRAPUNCT)

            Mâine am să-ţi public numele întreg şi o poză nud şi am să adaug o declaraţie de dragoste. Am să anulez impostorii cu voie şi fără voie. După care am să privesc pagina printre gene şi am să văd că literele şi culorile sunt o plasă, că mişcările ne sunt lipite în ea, că asta nu e decât o altă imagine şi că, până la urmă, cu puţină şansă, ne-am putea găsi într-un nod. (“Am încheiat citatul”).

Anunțuri