Era luat la ţintă. Cel din ’96, cu părul intenţionat aiurea şi cu străzile complicate; cel din ’87, cu o brăţară albă, tricotată, şi cu vesta crem, ars de soare; cel din ’99, cu bretele şi cravată, puţin răcit. Apoi cel din 2003, uluit şi nervos, cel din ’78 (mai sportiv), cel din ’90 (mai degrabă cinic); în fine, cei din 2012 (încrezătorul), ’93 (pasărea de noapte), ’85 (mizantropul), ’97 (sârguinciosul)… Toţi ăştia, împreună cu mii, cu zeci de mii de variante, clone, fotograme, iluzii, paraziţi, contraexemple, sheherezade platonice, marionete, ciorne şi locţiitori, îl priveau nemişcaţi. O revendicare implacabilă şi unanimă plutea în aerul împietrit: să fie, laolaltă, acum şi pentru totdeauna, el însuşi.

Anunțuri