Se întorcea de la cumpărături când l-a oprit o mână. “Ai vrea să mori de probă?”. Discuţia a fost lungă. Paradoxal, tot mai calmă. Refuzul iniţial a devenit, uşor, interes – pe măsură ce i se prezentau avantajele încercării. După o oră, a acceptat. I-a văzut pe ai lui regretându-l. Emoţia l-a convins că meritase. Şi-a spionat părinţii, copilul, soţia şi amantele. Apoi colegii. Putea să vadă numai ceea ce avea legătură cu el însuşi, dar experienţa de a fi de faţă în propria-i lipsă l-a cucerit. A avut surprize – şi revelaţii. Bucurii, deziluzii. O rudă îl urâse. Un şef îl admira. Un fost coleg îi ducea lipsa, o vecină cam trecută îl iubise în taină. O prietenă cu care avusese cândva o scurtă aventură îl dispreţuia. Doar una sau două persoane îl “vizitau”, din când în când, la cimitir. Avea un sentiment de atotputernicie. S-a plimbat, invizibil, nebănuit, prin case, birouri, dormitoare. Sursa entuziasmului părea inepuizabilă. O amintire confuză l-a dus înapoi. Trebuia să meargă pe un coridor şi să aştepte. S-a gândit la privilegiul de care se bucurase. Nimic nu va mai fi la fel. Mâna l-a oprit iar. A cerut întreruperea călătoriei. A crezut că aude un chicotit. Acasă, apartamentul era foarte mic, abia încăpându-l. Fără lumină. Din lemn, cât mai rămăsese după atâta vreme acolo jos.

Anunțuri